A.N.C.E."R.M." - Filiala Judeţeană Constanţa

"Existenţa unui popor nu se discută, ci se afirmă !"

- Articol scris de Paul Lăzărescu -

“Ceea ce se discută aici este însăși existența poporului român.Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă”. Este fraza memorabilă adresată, din boxa acuzaților, de Ioan Rațiu, baronului Szentkereszty Zsigmont, care prezida tribunalul împotriva românismului din Sala Redutei din Cluj.

Descendent al unei vechi și nobile familii românești din Transilvania, a carei atestare documentară coboară pâna în 1394 – Toma Rațiu de Noslac -, Ioan Rațiu s-a nascut în 1828 la Turda. A făcut studii teologice la Blaj și Budapesta, după care a urmat Dreptul la Viena. A participat la Revoluția de la 1848.

In 1860 a fost numit avocat al statului la Alba Iulia, iar din 1861 s-a stabilit la Turda. A fost ales la 1862 deputat în Dieta Transilvaniei.

Dr. Ioan Rațiu și-a adus două contribuții majore la cauza românilor transilvăneni, fiind unul dintre inițiatorii “Pronunciamentului de la Blaj” (1868) și al “Memorandumului de la Sibiu” (1892).

În casa sa din Turda s-au pus bazele Partidului Național al Românilor din Transilvania, 12-14 mai 1881, în fruntea căruia s-a aflat între anii 1882-1902 când s-a stins din viață la locuința sa din Sibiu.

A condus pe cei 300 de țărani români la Viena spre a susține “Memorandumul” “la Împaratu’”. Casa sa din Turda a fost devastată, fiind nevoit sa se mute la Sibiu. La 25 mai 1894, 17 dintre cei care redactaseră Memorandumul și contribuiseră la răspândirea lui au fost condamnați. Dr. Ioan Rațiu a stat în temnița de la Seghedin un an și trei luni.

A publicat numeroase și notabile articole politice în “Gazeta Transilvaniei”, “Federațiunea”, “Tribuna” și “Foaia Poporului”. A fost ctitor și fondator al “Astrei”.

Tribun al românilor transilvăneni, președinte al Partidului Național Român din Transilvania, dr. Ioan Rațiu a fost un suflet viteaz, care a luptat toată viața pentru drepturile naționale ale poporului român. După Ausgleich-ul din februarie 1867 ( compromisul prin care s-a format Dubla Monarhie Austro-Ungară), românii, deși populație majoritară în Transilvania, nu aveau un statut oficial de etnici. Memorandumul a fost scris de liderii Partidului Național Român: Ioan Rațiu, Gheorghe Pop de Băsești, Eugen Brote, Vasile Lucaciu etc. Erau solicitate drepturi politice pentru români și denunțate politicile de intoleranță față de aceștia în regatul ungar.

Situația românilor a ajuns să fie remarcată și de personalități politice din alte țări. Ambasadorul Belgiei la Viena, Borchgrave, îi scria ministrului de Externe Merode Westerlo, într-un raport din 19 nov. 1892:
    „Dintre popoarele care trăiesc sub dominația maghiară, românii sunt cei mai nemulțumiți. Acești strănepoți ai lui Traian nu pot uita că sunt frații românilor din regatul înfloritor și prosper.

Georges Clemenceau scria în ziarul La Justice din 12 mai 1884:
    „Românii sunt lipsiți de orice drepturi politice… In numar de 3,5 milioane, ar avea dreptul, proporțional, la 75 de deputați din cei 417 câți are camera și nu au niciunul.

Memorandumul a fost dus de o delegație compusă din 237 de persoane Împăratului Franz Josef, dar acesta a trimis mai departe memorandumul, necitit, la Parlamentul de la Budapesta, de unde, de asemenea necitit, a fost restituit conducătorului delegației. Avându-se în vedere că documentul a fost tipărit și raspândit, autorii au fost dați în judecată în luna mai a anului 1894, acuzați de instigare prin presă.

Majoritatea inculpaților au fost condamnați la termene de închisoare de la doua luni la cinci ani și, deși au fost eliberați din detenție prin amnistiție regală anul urmator, rezultatul procesului a diminuat încrederea românilor în Casa de Habsburg și a contribuit la creșterea numărului susținătorilor unirii Transilvaniei cu regatul România drept singura posibilitate de soluționare a situației lor.

Au existat însă și rezerve fața de o politica activă pentru unificare pană la sfarșitul Primului Razboi Mondial și până la încheierea tratatului de la Trianon, întrucât, pe de o parte, România oscila între Puterile Centrale și Antantă, iar, pe de altă parte, deoarece moștenitorul tronului Franz Ferdinand ar fi putut oferi o soluție la problemă prin planul imperiului de restructurare federală în Statele Unite ale Austriei Mari. Acest proiect a fost propus de Aurel Popovici, avocat și politician, intelectual al P.N.R., dar neluat în seamă și din cauza izbucnirii Războiului cel Mare.

Text cules de Comandor de aviație (rtr.) Oțelea Pavel